Când a ajuns la mormântul soțului ei, văduva a observat o gaură imensă chiar lângă piatra funerară. S-a aplecat, a privit în întuneric — și a fost îngrozită de ceea ce a văzut 😱😱
În fiecare duminică, văduva venea să-l viziteze. Trecuse aproape un an de la moartea soțului ei și nu lipsise nicio săptămână. O rochie neagră, o eșarfă neagră, flori proaspete — totul era mereu la fel. Doar că inima îi devenea mai grea cu fiecare vizită. Astăzi, ca de obicei, purta un buchet de gladiole, pășind în liniște pe aleea pietruită dintre rândurile de morminte.
Dar imediat ce a ajuns la locul de odihnă al soțului ei, a simțit ceva ciudat. La început, a crezut că era doar o iluzie a luminii. Apoi a strâns ochii – și inima i s-a strâns. Chiar la marginea pietrei, sub flori, era o gaură întunecată și neuniformă în pământ. Ca și cum cineva ar fi săpat. Din interior… sau din exterior?
A înlemnit, tremurând. Florile i-au alunecat din mâini și au căzut lângă gaură. Pieptul i s-a strâns, respirația devenind superficială. Încet, a îngenuncheat mai aproape. Pământul era moale, ca și cum ar fi fost abia mișcat. Instinctiv, mâna ei a atins piatra funerară, căutând alinare la soțul ei chiar și după moarte.
— „Nu se poate…” a șoptit ea. „A încercat cineva să deschidă mormântul?”
Mintea i-a luat-o razna. De unde a apărut gaura asta? De ce de aici? Dacă…? S-a aplecat mai jos, privind adânc în deschizătura întunecată. Un fior i-a străbătut șira spinării. Și apoi văduva a văzut ceva înspăimântător și de neimaginat 😱😱
Dar apoi, pe marginea deschiderii, a observat niște urme mici. Ascuțite, ca niște gheare – totuși prea mici pentru un prădător. O amintire i-a fulgerat: vechea carte pe care soțul ei obișnuia să le citească nepoților lor, despre tuneluri subterane și cârtițe. S-a aplecat mai aproape.
Tunelul mergea mai adânc, dar nu în jos, ci mai degrabă într-o parte. Nu era construit de om. Și nu a fost vorba de o intenție răuvoitoare.
— „Cârtițe…” a șoptit ea, exhalând ușurată. „Doar niște cârtițe micuțe și prostuțe…”
S-a prăbușit pe iarbă și, pentru prima dată după luni întregi, a zâmbit. Gaura care stârnise prima dată teroarea primordială s-a dovedit a fi nimic mai mult decât o ciudățenie a naturii.
Și, aproape ironic, i-a amintit de ceva: viața nu se oprește niciodată. Chiar și într-un cimitir, sub flori și pietre, ea continuă — săpând, târându-se, respirând.
Și-a aranjat eșarfa, a netezit ușor pământul zdruncinat, a pus florile la loc și a șoptit încet:
— „Ai fi râs, nu-i așa? Îmi pot imagina cum m-ai tachina pentru asta.”
